Originea rasei Teckel iscă încă unele dezbateri. Se cunoaşte însă că în lumea animalelor, mutaţiile genetice pot conduce la diverse forme de nanism. In cazul speciei canine, apar în mod frecvent forme care ne fac să ne gândim la morfologia de bază a teckelilor. Ajunge ca un astfel de căţel să posede membre suficient de scurte pentru ca întreaga structură să se modifice ca atare, corpul devenind disproporţionat de lung faţă de raportul format cu membrele. Din cauza dimensiunilor reduse ale oaselor membrelor, fiziologia mersului este modificată, pârghiile articulaţiile au de asemenea de suferit, iar articulaţiile îşi pierd unghiurile fiziologice; pe scurt apar membre caracteristice „strâmbe”.
Aplicând selecţii atente, timp de generaţii, astfel de excepţii se transformă în reguli.
Mai există însă şi alte teorii, conform cărora teckelul ar fi o rasă extrem de veche , având originea în Egiptul antic. In acest sens există pe una din frescele provenind din antica Teba (1500 î. Hr.), o reprezentare a unui câine întins la picioarele faraonului Tutmes al III-lea (dinastia a XIII-a faraonică) a cărui aspect este izbitor de asemănător cu al unui teckel cu păr scurt din varietatea „black and tan”. De asemenea, faraonul Sesostris era reprezentat înconjurat de câini de talie mică, cu picioare scurte şi trunchi alungit denumiţi „Teckeli”. Din Egiptul antic, teckelul ar fi fost adus în Europa de către neguţătorii romani şi greci. De altfel se consideră că varietatea „black and tan” cu păr scurt stă la originea tuturor varietăţilor de teckel apărute ulterior.
Primele consemnări certe ale unei rase de talie mică, apare în tratatele de vânătoare franceze şi germane. Astfel de câini cu picioare scurte, corpul compact, urechile căzute, coada arcuită erau apreciaţi pentru abilităţile deosebite de a vâna la vizuină de unde şi-a dobândit şi numele de rasă Dachshund (germ. = câne de bursuc). In scurt timp, talentul de vânători, afecţiunea ieşită din comun, robusteţea, au constituit atributele ce au consacrat această rasă de vânători extrem de iscusiţi, devenind repede foarte apreciaţi. In Tratatul de vânătoare al lui Jacques du Foilloux (1561), se menţionează că regele Dagobert I a promulgat o lege prin care cei ce furau sau ucideau un astfel de câine erau aspru pedepsiţi. Ilustraţiile din secolele XV-XVII, cu teme de vânătoare, prezintă adesea rase de câni scunzi utilizaţi la vânătoarea la vizuină
Cercetările în domeniu ce iau în considerare elementele morfo-anatomice, identifică originea teckelilor ca fiind din copoi de talie scundă, asemănători rasei Bruno de Jura şi a străvechii rase de Pinscher. Există şi alte teorii conform cărora această rasă ar fi derivat din Basset Griffon Vandeen, sau din Dachsbracke... Alţii consideră originea acestei rase ca provenind din câinii Saint-Hubert cu care se aseamănă. Această rasă a apărut în jurul anului 1500 în Belgia, fiind selecţionaţi în mănăstirea Saint Hubert, călugării folosindu-i la vânătoarea bursucilor, a iepurilor şi a vulpilor la vizuină. De altfel, despre patronul spiritual al mănăstirii – Sfântul Hubertus – se spune că era un iubitor împătimit al câinilor de vânătoare şi a vânătorii, devenind un protector simbolic al câinilor şi vânatului.
Incrucişările ulterioare cu rase de terrieri (Dandie Dinmont Terrier), au transformat profund structura anatomică a teckelilor, ce au dobândit o robusteţe sporită, dar şiu comportamentul ce a fost canalizat spre aptitudinile de vânătoare.
Rasa şi-a dobândit recunoaşterea formală odată cu publicarea standardului acesteia în scopul perfecţionării unor caractere ce au fost stabilite în cadrulDeutscher Hunde Stammbuch (Cartea de origine a raselor din Germania). Intr-o primă fază teckelii cu păr scurt şi cei cu păr lung au fost recunoscuţi (1840), urmaţi de cei cu părul sârmos (1890). In cadrul acestei baze de date primare, a fost ţinută o evidenţă până în anul 1935. In paralel, în ultimele decade ale secolului XIX, a fost ţinută şi o evidenţă a teckelilor utilizaţi la vânătoare, în cadrul diverselor cluburi de profil din Germania.
Rasa a cunoscut o popularitate de excepţie în Anglia, unde a fost înfiinţat un club al rasei încă dinaintea celui din Germania (1830). In anul 1845 Prinţul Albert dăruieşte soţiei sale Regina Victoria un teckel, ce devine o împătimită iubitoare a acestei rase. Devine în scurt timp rasa de companie preferată de britanici. Odată cu primul Război Mondial, popularitatea acestei rase germane, identificată cu inamicul de pe atunci - Germania, a dispărut, crescătorii fiind consideraţi chiar ca „simpatizanţi ai inamicului”. Drept urmare, populaţia de teckeli din Anglia a scăzut dramatic, păstrându-se doar câteva exemplare ce au păstrat bagajul genetic al preţioaselor selecţii minuţioase întreprinse. Doi dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai rasei de la finele sec. XIX au rămas Jackdaw aparţinând lui Harry Jones de Ipswich şi Pterodactyl deţinut de Sidney Woodiwiss, a căror bagaj genetic a fost transmis la rerezentanţii actuali ai acestei rase.
Popularitatea rasei cucereşte încă de la început multe alte state, aşa cum este Olanda, India, Australia sau Danemarca. Contesa Reventlow a Danemarcei, una dintre primii arbitrii ai expoziţiilor canine de la începutul secolului XX este una dintre marile admiratoare ale rasei.
Teckelii ajung şi în Statele Unite la finele secolului XIX, adus fiind din Germania de călători şi mai târziu de militarii întorşi din cele două războaie. După anii 1940, teckelul devine una dintre cele mai populare rase din Statele Unite. |
Gula, Schmutz, Ira - fondatorii canisei
Faraonul Sesostris - un prim iubitor al teckelilor?
Sf. Hubertus |
